A trecut un an de când mamaia nu mai e. Un an cu de toate. De parcă n-ar fi fost, De parcă am rămas agățați de o clipă tot acolo, în martie 2023, când prezentul a devenit trecut, când viitorul n-a mai bătut la ușă. Ca o stea. "Astăzi o vedem și nu e..."
Moartea, viermele din interiorul existenței, nu? Cred că are dreptate Yalom. Dar viața merge mai departe, nu întreabă, nu se întreabă. Deși știm cu toții.
Parafrazând, e vremea zambilelor ce mor...
Acum zece ani, chiar mai mulți, i-am făcut o fotografie bunicii mele de la Argeș, era în fața calculatorului, cu niște căști pe urechi și cu mâna pe mouse, manevrându-l ca să vorbească online cu frații aflați departe. Avea 68 sau 69 de ani . Fotografia e de negăsit acum. La fel și mamaia. A plecat. Spre lumină. Într-o lume mai bună. Dacă ar exista. Dar avem speranța și asta sperăm : că mamaia e într-o lume mai bună și că suferințele ei au luat sfârșit.
Era puternică și încăpățânată mamaia asta a mea. Dar în ultimii ani nu mai era ea. Iar asta era greu pentru toți. Poate nici nu am cunoscut-o cu adevărat niciodată, prea ne-am luat toți cu viața. Atâtea nu știm...Bunicii mele, cea de demult, i-aș spune că am în grădină zambile albe, așa cum n-am văzut niciodată. Poate nu am vrut să le văd și poate ea mi-ar fi spus cuvinte înțelepte despe cum nu vedem ceea ce e chiar lângă noi sau cum suntem fericiți și n-o știm, obișnuiți doar să bifăm sarcini zilnice. Bunica înțeleaptă ar fi avut ceva de spus și de vântul acesta mânios și de primăvara capricioasă. Deși cred că n-ar fi spus nimic, obișnuită fiind de atâția ani cu capriciile vremii, ale oamenilor. Ale ei. Pe care nu le-ar fi recunoscut niciodată. Căci mai repede înveți să manevrezi un mouse, un ecran de smartphone, decât să-ți recunoști emoțiile. Și că uneori, să-ți dai liber să trăieșți, e cea mai bună soluție. Against all odds. Chiar dacă nu știi altă cale.
Acum zece ani, chiar mai mulți, și mamaia ar fi citit acest text.
Și i-ar fi plăcut să citească mai des că o iubim și îi mulțumim pentru că ne-a crescut.
Drum bun, mamaie! E vremea capricioasă, e martie. Și eu nu pot să cred că nu mai ești.
7 decembrie 2022. Mai puțin de 4 luni până împlinesc 43 de ani, de-a dreptul. When nothing goes right, go left. Nu știu cine a zis-o dar de mers nu mergem decât înainte. Știm, nu știm...nu știu de ce se spune că împlinim o vârstă anume într-o zi... când, de fapt, în acea anume zi, intrăm în acel an. Știe cineva?
Aici, unde sunt, se întunecă devreme.La ora 17.00, e întuneric beznă.
În unii oameni, e beznă tot timpul.
Gătesc paste bolognese și, între timp, mai și citesc. Recitesc, să fiu sinceră în totalitate. Inocentii, cartea Ioanei Pârvulescu, am lăsat un citat din ea pe Facebook. O lectură atât de frumoasă care mi-a reamintit, în focul evenimentelor, de ce îmi plac cărțile și nu oamenii. Dar sunt și cărți care nu mi-au plăcut deloc, cum e Isus din întuneric, a lui Radu Găvan. Lăudat pe ici, pe colea. Romanul. Că ar fi, de nu s-ar povesti. Ca postările plătite. Fix așa și cartea asta de mizerie.
Cartea Ioanei Pârvulescu însă reprezintă o oază de frumusețe, magie și bucurie într-un loc ostil cititului, unde lumea se refugiază cu tot cu vise și poezii pe rețelele sociale și toți cred că acolo e realitatea, că acolo începe povestea. Iar povestea, ca de obicei, e în altă parte.
Parcă vântul nu a mai bătut atât de tare în aceste zile. A fost domol. Sau poate așa l-am perceput eu, cu mintea în alte părți. Undeva departe, unde e mai bine. Mai soare. Pe alocuri. Unde cadrele didactice permit copilului să-și spună părerea fără a-i pune etichete. Unde părinții trăiesc viața lor și nu-și obligă copiii s-o trăiască pe a lor, netrăită, nepermițându-le reglarea emoțională. Dar asta e deja din alt scenariu.
Nu mai cumpără oamenii Kinder, are salmonella. Stau minute în șir în fața rafturilor, studiind produsele. Acesta e bun, acesta nu e, dar uite ce preț are, e clar, s-au scumpit toate, războiul e numai un pretext, ne era bine înainte(era?), purtam măști și conspirationistii se temeau că bogații lumii le vor injecta cipuri în venele dacice, vreau ceva pentru lemn, nu pentru pal, nu mai vreau minciuni, un balsam de mâini dar să fie de vase cu care să spăl oalele nu aveți, eu sunt pensionar și soția lucrează, eu spăl vasele, tot eu și mizeria lumii dar nu mă deranjează a mea, vrem mai mult din orice și dacă se poate gratis, țineți, domnișoară, lichid de parbriz?
Nu ținem.
Mă frapează mizeria uneia de care fug fiindcă nu mă place dar ea mă caută să-mi spună voalat(pentru a câta oară?) o răutate. Și aș putea să o întreb, s-o ajut dar știu ce se întâmplă când încălzesc șarpele la sân....Nu e problema mea. Cum am mai spus-o, fiecare e responsabil pentru situația în care se află.
E rece astăzi. Dar e trecător. Ca tot. Au trecut și aceste luni, de la Crăciun încoace, ca și cum n-ar fi fost. Nu e ceva ce putem controla, trecerea asta a timpului sau felul în care simt oamenii sau ce simt. Însă putem simți clipa, să stăm lin, să ne bucurăm de ea, de timpul pe care ni-l acordăm.
Lumea-i cu susu-n jos.
Lumea-i cum este...și ca dânsa suntem noi, vorba poetului nostru nepereche. Liliacul mov, fragil, n-a înflorit încă. Se protejează. D-ale vremii intemperii și toxine.
Cei doi ani de pandemie și războiul din Ucraina(pe care cei mai mulți dintre noi preferăm să-l ignorăm ca și cum n-ar fi) au schimbat multe la noi. În noi.
"Nu poți vindeca ceva ce nu simți".( Edith Eva Eger)
În dreapta, cum intri pe ușă, o comodă pe care stă un televizor vechi, cu tub, cutii goale în alte cutii goale și un recipient de gel Glade, de mult consumat. O bobină uriașă de ață care nu va fi folosită niciodată. Două scaune diferite, unul alb, rotund, din metal și altul negru, din lemn, pătrat. Contraste.
Un scaun, încă unul, aproape de sobă și, lângă sobă, multe sticle cu săpun lichid. 5.
O cutie de pantofi sub scaun cu un buștean fără nici un rost pe ea. Un tablou cu crizanteme, ireal de frumoase și de reale pe un perete. Un ceas de perete, nefuncțional. Ca și cum timpul ar fi stat.
În stânga, o masă cu un televizor LED. O ladă frigorifică de mari dimensiuni. Aproape înfricoșătoare. Aproape. Deasupra, o icoană.
Un pat mediu și o canapea extensibilă care are cel puțin treizeci de ani. Mușcate pe marginea canapelei.
Linoleum pe jos, pe parchetul călcat în picioare de mii de ori și spălat cu tot felul de dezinfectanți și apă fiartă de sute de ori.
Liniște. Rece.
Perdele albe, curate, parfumate cu Lenor.
Timpul care trece. Sau poate noi ne trecem. Trăind în trecut, așteptând cu înfrigurare în loc de nerăbdare viitorul.
Veste din lână în cuier. Termopane și luminițe de Crăciun agățate de o candelă fără ulei.
Cartoane, prosoape, haine, amintiri cu ierni bogate și pantaloni groși, tot din lână, care făceau țurțuri pe noi. Dulce copilărie. Și amară, pe alocuri. Îndepărtată și atât de aproape.
Un calendar care să ne reamintească de Sfântul Andrei.
Tot felul de amintiri în cameră. Par să nu aparțină nimănui. Și totuși aparțin tuturor.
Vântul schimbării, nu al celor de la Scorpions, bate fără grabă. Nu se duce nicăieri. Numai noi. Și vântul pare să spună doar atât: a fost odată ca niciodată.
Foto : toamnă in parc.
Adriana P.
Love is a losing game, cântă tare Amy Winehouse, moartă de ceva vreme. Amy, nu dragostea de care cânta.
Love is a losing game/Played out by the hand/Love is a losing hand/More than I could stand/Love is a losing hand...
Trec peste tristețea artistei și ascult Personal Jesus. Mai bine așa. Sunt măști peste tot, în frunzele orbitor de roșii care cad puzderie pe străzi și mă gândesc că niciodată n-am văzut atâtea nuanțe de roșu, în preajma magazinelor de tot soiul și mă gândesc că niciodată nu am simțit atâta ură, atâta dezbinare...poate când mergeam la vot să nu iasă Corneliu Vadim Tudor președinte, Ponta, Dancilă, sau poate în preajma unor referendumuri stupide privind dreptul tuturor oamenilor de-a face ce vor cu corpul lor căci e al lor și doar al lor...
Dar și acestea mi se par înfiorător de departe.
Mă uit atentă în jur, e o dimineață cum sigur au mai fost dimineți pe pământ și opresc muzica să surprind niște imagini pe care să mi le reamintească Google Foto peste un an. Opresc clipa iar apoi același Google îmi atrage atenția să închid activitatea vechiului telefon simțind că, uite așa, cu o atingere, am închis nenumărate uși. Îmi pun repede masca, nu cea medicală, să nu se observe, dau pagina căci așa cum mai mai spus, o rezistență e de cele mai multe ori doar o agățare. Ca și cum te-ai agăța de aer să te tragă din nisipuri mișcătoare.
Necomunicare. Îmi sună în minte această necomunicare de care sunt suspectă. Suspect de aproape. Dar nu mă mir așa cum nu mă mir de unii ipochimeni cu veleități de manager(?) dar nu, nu e vorba de ei, care nu salută nici când îi saluți tu prima deși CBM specifică cine salută primul, indiferent de statut, vârstă, funcție. Ce tot vorbesc de CBM? Nu există. E plin de adulți în care zace amorțit câte un copil care n-a fost validat niciodată. Degeaba facultăți, degeaba specializări, degeaba haine sau accesorii de firmă. Dacă dragoste nu e, nimic nu e...
Scria Marin Preda.
E frică.
După ultima faptă comisă, aș vorbi eu despre asta, dacă mi-aș aminti, am început să prestez muncă în folosul comunității. Nu e rău, am pauze dese, port și mască , nu mă recunoaște nimeni. De parcă ar mai conta. Psihologul ăla care mă consiliază acum, ca să vorbesc în termenii lui prețioși fiindcă eu aș zice că mă tratează ba de una, ba de alta, sunt prea multe să le redau, spune că am blocat ce mi s-a întâmplat și mă prefac că nimic n-a avut loc. Dacă ar ști el câte știu eu...
Uite că munca îl înnobilează pe om! Așa că muncesc, să devin o doamnă , ce plua mea! Asta nu-mi aparține, am auzit acum ceva zile niște femei în parc depănând amintiri din studenție și una povestea de o doamnă lector cu mai mult de trei inele și zeci de brățări spunând că e o doamnă , în plua ei, parchează unde vrea ea, viitoru'e al femeilor și face ce vrea cu viitoru'ei. Că trecutul îi făcuse ce a vrut el cu ea. Și-am vrut să râd dar nu se cădea că eu adunam gunoaie din jurul parcului și era evident că și trecutul meu, în plua mea, făcuse ce-a vrut el din mine.
Bine că nu mai am nici limbrici, nici enterocolită. Doamne ajută, că toate trec. Psiho asta al meu, că am observat că așa se zice, medicul meu, ai mei(ăștia fiind șefii pe care de obicei îi pupă în dos deși îi detestă și sentimentul e reciproc), mi-a zis că e o modalitate de-a atrage atenția. Căcarea lumii, ca să zic așa! Adică țara arde și baba se piaptănă! Eu fiind fix baba aia. Înțelegi, nu? Eu sunt Baba. Je suis Baba. O fi, nu spun nu, unde era tata când aveam nevoie să mă vadă? Dar știu, psiho al meu nu știe, tata se căca pe el de atâta băutură. Un pămpălău care își făcea curaj bând tone de alcool ieftin. Deocamdată nu-i spun nimic la nenea psiho, mai trece timpul, că și lui îi zboară mintea în alte părți când mă consiliază, chipurile. Pămpălica de tata, așa pămpălica cum e, s-a lăsat de alcool de ceva timp, că era să moară și i-a fost frică de a albit, îmi plătește cash terapia. Zice că măcar atât poate să facă pentru mine. Aș putea să mă împac cu el, să fac pace cu ce-a fost dar tot e ceva care mă ține. Spune-mi ce e, dacă ești atât de deștept, i-am dat replica lu'nenea psiho dar el, calm și cald, că nu înțeleg unde ține și căldura și calmul, mi-a spus că nu discutăm în terapie despre el ci despre mine. Și atunci am știut că nu vreau să fac pace cu trecutul, că încă îmi dă un sens, o valoare și m-a bufnit plânsul că nu pot să mă uit pe o fereastră fără să mă gândesc la toți iubiții, la tata, la serviciile nenorocite pe care le-am avut, că nu pot să fiu recunoscătoare că nu sunt bolnavă(cât de cât, deh) fiindcă trăiesc întreagă în tot ce-a fost.
Hopa așa, că se întâmplă ceva în parc, să mai strâng câte un muc de țigară, parcul e locul preferat de adolescenți pentru viciile lor mărunte. Câțiva copii vin în fugă să le spună părinților că un bătrân aruncă cu apă fiartă de la geam și amenință că se duce la poliție dacă se mai joacă. Părinții, calmi și calzi, tot ca psiho al meu, îi liniștesc, să coboare, dacă are curaj. Copiii zburdă din nou, vorba poetului, dacă-i copil, să se joace...
Nu după mult timp, o tipă cu ochii goi și care pare că n-a văzut de mult o oglindă fiindcă au închis la oglinzi de când cu pandemia, se repede la copii, amenințându-i și ea cu poliția. Mămicile, deranjate din discuțiile lor legate de ce mai gătesc și ce fac cu vaccinarea care devine tot mai amenințătoare, se îndreaptă spre tipa cu ochii triști. Îmbrăcată într-o salopetă de sudor, se trage compulsiv de părul lung și prins într-o coadă. O urmăresc cu coada ochiului. Parcă e o colegă de la Gheorghe Preda. În fine, are tot ce-i trebuie. Zice că a cumpărat aleea pe care se joacă copiii. Ea cu tati al ei. Copiii râd și îi spun în batjocură că nu se poate așa ceva. Îl strigă pe tati, bătrânul care arunca cu apă fiartă pe copii. Mamele, una câte una, îi spun că parcul e pentru copii, să se joace, nu e ora de liniște, până atunci au voie să se joace. Coboară și bătrânul și se repede ca un cocoș la câte un copil, aceea e strada lor și îi invită pe toți la el în casă să audă cum se aud de tare copiii! Și atunci râd ca o nebună, auzi la el, ce-și mai dorește carne proaspătă în casă! O mămică îi spune că a înregistrat convorbirea și se aude foarte clar când moșul a spus că i-a fotografiat pe copii și știe unde stau, la care bătrânul cu certe înclinații incerte, desigur, ia foc și o amenință că îi toarnă gunoiul în cap, că toată scara e a lui, să se ducă dracului cu toții!
Și eu credeam că sunt eu puțin dusă....
